tag:blogger.com,1999:blog-92227957062112694112024-03-08T09:25:45.028+02:00Eu sunt eu si cate-odata tuUn joc de idei despre moarte, constientizarea mortii, si imposibilitatea de a depasi aceasta stare.Unknownnoreply@blogger.comBlogger11125tag:blogger.com,1999:blog-9222795706211269411.post-51866582635522506662012-10-15T00:38:00.000+03:002012-10-15T00:38:20.978+03:00O parere in oglindaPentru un moment, totul a parut un vis ce nu se mai termina. Dar oricat de mult mi-as fi dorit sa fie asa, sa existe un moment oricat de indepartat ... in care toate astea sa se termine, eram constient ca e doar o minciuna ce imi indulceste sufletul.<br />
Era un nou prag, unul de care simteam ca nu mai am nevoie ... dar cine sunt eu sa imi dau cu parerea? In fata unui tipar mult peste capacitatea mea de intelegere ... un gand intotdeauna se manifesta sub forma unei pareri false.<br />
Totul pare a fi un joc undeva intr-un colt al mintii mele ... dar stau si ma gandesc cat de multa influenta am asupra lui. Deschizand ochii, vad o imagine ce nu ar trebui sa fie acolo. E imaginea ei, de un albastru clar. Ma priveste, atingandu-si chipul. Nu imi dau seama ce anume vrea sa vada, dar sigur vede mai mult decat as vrea eu sa vada.<br />
La un momentdat, ofteaza, rade si isi sterge o lacrima. Parul ei negru pare o pata imposibila in albastrul ce o inconjoara. Am crezut ca o iubesc ... dar am stiut ca e mai mult de atat. Este oare posibil?<br />
Din nimicul din jurul meu, am luat un semn de intrebare. I l-am aratat, i l-am sugerat si sigur l-a inteles. Caci i-a mai curs o lacrima. Sa fie asta un raspuns? Semnul de intrebare ce il tineam, cu siguranta nu a disparut.<br />
Am luat putin albastru, si i-am aratat frumusetea ... am reusit sa ii fur un zambet. Reactii, exact la ceea ce nu ma asteptam. Stia ca sunt acolo? De ce nu pot sa o ating?<br />
Continua sa ma priveasca, fara sa imi ofere nici macar o soapta. Am incercat sa strig la ea, am incercat chiar sa alerg spre ea ... dar totul in zadar. O cunosteam atat de bine, si totusi nu schimbasem nici un cuvant... ii admiram trupul, si intr-un mod incontrolabil .. ii evidentiam fiecare defect. Era ca si cand ea imi dicta unde sa ma uit, simtindu-i durerea ... chinul ce o apasa in fata unei linii imprefecte ce intregea imaginea iubirii ce i-o purtam. Dar ea nu stia ... si nici nu ma auzea. Astazi am fost oglinda in care s-a privit ... s-a deschis in fata mea, am incercat sa ii arat cum e cu adevarat printr-un gand ... o parere falsa. <br />
<br />
Unknownnoreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-9222795706211269411.post-63989336655043458452012-05-21T23:47:00.001+03:002012-05-21T23:48:21.388+03:00Dincolo de vointaA fost un gand ce mi-a fulgerat sufletul. Era o ea, si un el ce nu eram eu ... sau cel putin nu m-am recunoscut.<br />
Era intuneric, dar mirosea a lumina si cu siguranta ceata ... caci ii simteam umezeala patrunzandu-mi hainele, racorindu-mi pielea.<br />
Caldura infernala, si ea zambea catre el. As putea sa ii zambesc si eu, dar cu siguranta nu m-ar intelege. Un efort ce nu pot sa il fac, pentru ca stiu ca ar fi in zadar. Atata energie acumulata, intr-un timp atat de indelungat ... si totusi spaima irosirii acesteia intr-un gest ce nu isi gaseste intelesul, cel putin pentru mine.<br />
I-am facut cu mana, am chemat-o spre mine ... dar ea s-a dus spre el. I-am soptit adevarul, iar ea a continuat sa zambeasca. Nu ma vedea, si clar nu ma auzea. Dar eu mi-am facut datoria, m-am simtit implinit. Poate ca intr-un final, chiar daca nu ma aude, o sa ma simta ... o sa imi simta cuvintele.<br />
O imagine albastra, atat ii puteam sugera, dar in continuare ma simt depasit de situaite. Ea e cu el, si acum eu sunt el, dar nu vreau sa fiu cu ea. Am pierdut-o in albastru, am lasat-o sa devina un punct ce defineste eternul din jurul meu. Vroiam sa o uit, caci mi-a zambit cand nu eram eu. Dar albastrul e langa mine, si dincolo de propria-mi vointa, ea va ramane.Unknownnoreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-9222795706211269411.post-33461381532226198962012-03-11T16:13:00.000+02:002012-03-11T16:13:16.738+02:00Amintiri - partea a 2-aDoi oameni ce pretindeau un nou inceput, si posibilitatea unui nou sfarsit. Poate ca nu ii intelegeam asa cum ar fi trebuit, cel putin nu asa de bine ca acum. Modul de expunere era total diferit fata de ce imi era cunoscut in acel moment, si cantitatea de sentiment generata de ei era mult peste capacitatea mea de intelegere. Dar acum lucrurile sunt total diferite, inteleg in intregime atat ideea de inceput, cat si cea de sfarsti. Si nu a fost doar moartea ce m-a facut sa inteleg mai bine, nu, moartea in sine e doar o etapa. <br />Ideea de inceput imi era clara, tot ceea ce traisem pana in acel moment era defapt inceputul ce avea sa se schimbe, dar imi era cu adevarat dificil sa inteleg unde anume exista acel sfarsit, si de ce anume trebuie sa se schimbe. Totul se manifesta in forma de sentiment, de senzatie suprema, as putea spune chiar la nivel spiritual. Le oferisem statutul de ingeri, dar stiam ca nu sunt, ca existenta lor este undeva dincolo de lumea noastra, dar totusi atat de legata de aceasta. Poate ca traiau in acelasi loc ca si noi, sau poate ca nu traiau deloc. Cu siguranta era o materializare a unui gand al meu, un moment de slabiciune ce face ca lumea ireala sa fie transformata intr-un concret fantasmagoric. Scenariile se derulau in mintea mea cu o viteza coplesitoare, incercam sa inteleg fiecare amanunt al evenimentelor respective, sa le ofer o logica imbatabila, chiar daca asta ar fi insemnat sa admit ca e doar nebunie. Si nu era, ci doar negare a realitatii banale ce ma inconjura, negare a unui eveniment major ce avea sa imi schimbe viata. Spaima de a lasa vechiul inceput pentru unul nou, de a testa viata intr-o forma mai complexa.<br />Intr-un fel sau altul, debusolarea luase controlul asupra mea, nu puteam reactiona intr-o formula logica, ci pur instinctiv. Ma imbarbatam cu ideea ca totul este defapt un vis, si ca in momentul in care ma voi trezi, poate ca nici nu imi voi mai aduce aminte. Dar pot spune clar ca era cu parere de rau, pentru ca oricat de ciudata ar fi fost situatia, oricat de ilogic parea totul, eram extaziat de ideea de experienta, de ceea ce ar fi insemnat aceasta schimbare. Am acceptat aceasta propunere, chiar daca nu o intelegeam, am acceptat si simteam o speranta coplesitoare ca acest vis sa fie cat mai lung posibil ... vroiam sa inteleg ce anume acceptasem.<br />
<br />Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-9222795706211269411.post-33531845455870063892012-02-28T00:26:00.002+02:002012-02-28T00:26:56.104+02:00Amintiri - partea 1Daca povestea mea s-ar incadra intr-un tipar, atunci ar insemna ca are un inceput, un cuprins si un sfarsit. Si cum e o poveste ca toate celelalte, nu poate sa nu se incadreze in tipar.<br />
Inceputul a fost in urma cu 10 ani, o perioada de timp ce poate fi interpretabila, tinand cont ca nu imi pot da seama de cand anume sunt in starea in care sunt, asa ca vom considera ca punct de referinta momentul in care am trecut in starea de moarte.<br />
Si totusi, nu e de ajuns, pentru ca perioada de 10 ani in sine poate fi interpretata ca fiind o perioada mult mai mare, tinand cont de evenimentele ce o caracterizeaza. Stiu ca e greu de inteles, dar cu siguranta pe parcusrul povestii se va concretiza totul.<br />
Haideti sa intelegem perioada de inceput, eu aflandu-ma la frumoasa varsta de 16 ani, incercand sa inteleg viata de adolescent, dar fara prea mult succes. Evident, nimic anormal, evident un curs al vietii in parametrii normalului, simtindu-mi existenta in fiecare trecere a secundelor ce alcatuiesc un total al timpului, dar oferind greutate doar secundelor ce reprezentau ceva pentru mine .. ce imi hraneau egoismul.<br />
Viata era infloritoare, relatiile cu cei din jur se maturizau, necesitatile impuse unei relatii de asemenea se maturizau, incepusem chiar sa inteleg existenta ideii de relatie bazata pe interes. Acum gandindu-ma, cu siguranta mi se pare o varsta destul de frageda, dar defapt nu e chiar deloc ... tendinta omului de a-si acoperi propriile interese fara a oferi nimic in schimb se naste probabil odata cu acesta. Sperantele pentru viitor erau de asemenea marete, dar cu siguranta nu atat de marete cum s-a demonstrat intr-un final a fi. Evident, intreaga mea existenta se baza pe un sir de elemente ce imi demonstrau existenta superioara celorlalte organisme ce traiesc in jurul meu, elemente ce imbinate formau un tot al inteligentei caracteristice oamenilor. Eram un simplu om.<br />
<br />
Dar totul urma sa se schimbe, nu forma mea de a exista, nu forma mea de a intelege lucrurile din jurul meu, ci doar capacitatea de a-mi intelege inferioritatea.Constientizarea nu te face mai bun, ci mult mai slab, pentru ca societatea nu te poate accepta, limitele sunt prea bine definite ca un singur om sa poata interveni cu o schimbare radicala, si sa si reuseasca. Majoritatea decide, si majoritatea doreste o continuare a existentei in parametrii cunoscuti, asimilati prin intelegere, prin acoperirea unor nevoi de moment si doar atat ... nici nu e nevoie de mai mult.<br />
Doi oameni mi-au schimbat cursul normal al vietii, oameni ce i-am intalnit o singura data, ca apoi sa nu mai existe absolut nici un contact ... aveau un rol, pe care si l-au jucat, urmandu-si propriul destin total separat de al meu. Au for ulterior momente cand mi-as fi dorit sa ii reantalnesc, sa le multumesc pentru aceasta minunata schimbare, dar oricum ar fi fost irelevant, ei stiau ca le sunt recunoscator, si cel mai probabil nu am fost nici primul si nici ultimul al carei viata au schimbat-o. Ei mi-au oferit o alternativa, bazata pe anumite idei concrete, pe anumite caracteristici ale mele ce ma transformau intr-un potential candidat intr-un proiect aparent destul de simplu, si expunerea logica a imposibilitatii de a reveni la stadiul de la care plec, de a redevin eu cel ce am fost pana in acel moment. Poate ca unii ar refuza o oportunitate de genul, pentru ca evident exista ideea de mister, expunerea fiind destul de vaga, frica isi face rapid aparitia, si autonegarea potentialului devine brusc o arma ce incearca sa apere un teritoriu cucerit de frumusetile unui fals. Dar nu a fost cazul meu, am depasit rapide ideea de frica, imi doream acest mai mult ce mi se oferea ... sau speeram sa fie un mai mult, si nu doar o iluzie.<br />
Era sambata, era cald, aer conditionat nu ne permiteam, si ventilatorul nu facea deloc fata temperaturii de 40 de grade ... cu alte cuvinte ma coceam urmarind cu pofta un desen animat, ca ma pasionau pe vremea respectiva. Au intrat la mine in camera fara sa bata la usa, fara sa spuna un cuvant, fara nimic. Erau doi straini ce ma studiau din cap pana in picioare, ma priveau ca pe un cobai, si probabil ca doar caldura m-a facut sa fiu total impasibil la acest gen de aparitie subita. Citeam in ochii lor o anumita curiozitate, si cu siguranta ca si ei citeau o curiozitate cu siguranta si mai mare in ai mei. S-au asezat pe fotoliul ce se afla chiar langa birou, unul din ei si-a pus servieta pe genunchi, si am fost trezit brusc de click-ul facut de incuietoarea fara cifru a acesteia.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-9222795706211269411.post-10711833322174191332011-12-24T00:15:00.000+02:002011-12-24T00:15:39.074+02:00ClepsidraO particica infima dintr-o secunda ... timpul necesar luminii sa paraseasca incaperea in care a fost stinsa. A fost indeajuns timp sa observ cu atentie clepsidra ce levita in fata mea. Indeajuns de mult timp sa analizez firul de nisip ce curgea, trecand din ciclul timpului ce va veni, in ciclul timpului ce a trecut. Poate reprezenta o amintire a mea, un eveniment ce m-a marcat, sau poate reprezenta un timp pierdut din scrutul timp ce l-am avut.<br />
Am asociat clepsidra cu litera 8 ... m-am uitat atent la forma sticlei ce o incadra, la perfectiunea formelor respective, si am realizat cat de mic sunt, si cat de mare e universul ce il intrezaresc prin peretele clepsidrei ce ma cuprinde.<br />
Mi-am imaginat infinitul, acel 8 orizontal, cele doua bucle ce il alcatuiesc, si punctul in care se intersecteaza. Daca as fi eu punctul respectiv, acel infinit este al meu, e universul in care exist, si pe care sper sa il extind, sa transform infinitatea de elemente necunoscute intr-un numar finit de elemente cunoscute, ce sa genereze un nou infinit al necunoscutelor ... dincolo de bariera de sticla a acestei clepsidre ce ma inconjoara. Vreau sa evoluez intr-o clepsidra mai mare ... sa existe mai mult nisip, dar oare asta ar mari si timpul?<br />
Dar aici, timpul nu exista, ci doar imaginile, cunoscute si necunoscute, reale dar imaginate, exist eu si creatia, si din cand in cand esti tu, pentru ca iti vad clepsidra dincolo de bariera mea de sticla. Daca evoluez, as putea oare sa iti cuprind clepsidra in clepsidra mea? as putea sa te fac parte integrala din amintirile mele ... sa devin tu pentru o periaoda de timp ... tot timpul tau? sa evoluam impreuna, impartasind nisipul, si eu, ce suntem noi, sa fii tu.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-9222795706211269411.post-73105667616924240842011-12-22T17:09:00.002+02:002011-12-22T17:09:45.379+02:00CuvantulSimt stropii ploii cum imi uda talpile. Totul pare a fi pe invers, pana si starea mea de spirit. Nu stiu cand s-a facut dimineata, sau daca s-a facut, tot ceea ce stiu cu siguranta e ca imi doream sa inceapa sa ploua ... si a inceput.<br />
De ceva timp nu prea pot sa dorm, ma napadesc ideile, ganduri peste ganduri, dar in primul rand ma mistuie o intrebare: care au fost ultimele mele cuvinte? Stiu ca au existat, cateodata le visez, dar niciodata nu le pot citi. Timpul fiind de partea mea, am incercat sa le atribui diverse forme, diverse intelesuri, ce sa imi satisfaca un necesar al unor ultime cuvinte puternice. Simt ca ar trebui ca ele sa reprezinte tot ce am reprezentat eu, si asta imi mareste spaima banalitatii lor, si mai mult de atat, mi-e teama ca atunci cand le voi sti ... nu le voi intelege.<br />
<br />
Si lumina s-a facut maine, nu inainte de a iesi soarele, nici dupa ce a iesit soarele, ci intr-un moment intre mine si timp. Am vazut, si instinctiv am citit. Am plans, am ras, dar am ramas nemiscat, teama mea se adeverise ... nu le-am inteles. Cuvintele erau "te rog, iarta-ma" si imediat am pornit pe urma semnificatie lor. Oare senzatia de invers avea vreun cuvant de spus in aceasta urmarire? oare "te rog, iarta-ma" area aceeasi semnificatie cu "iarta-ma, te rog" ? sau poate ca e vorba doar de ura, dar e un sentiment pe care nu l-am mai simtit de multa vreme, nici nu mai stiu cum anume se simte.<br />
Daca e vorba de iertare, cine poate sa ma ierte inafara de mine? sunt singurul care e constient in integime de fiecare greseala pe care am facut-o, nu tu, si nimeni altcineva. Poate ca o anume greseala s-a rasfrant asupra unei anume persoane, sau unui grup de persoane, dar e imposibil ca toate greselile mele sa se fi rasfrant asupra aceleiasi persoane, sau aceluiasi grup de persoane. Si cum sintagma implica un singular, tind sa cred ca nu e vorba de iertare, ci mai degraba de ura.<br />
Te urasc, clipa a mortii, te urasc moment al trecerii in imposibilitatea realizarii visurilor create de-a lungul unei vieti aproape scurta. Te iubesc clipa a vietii, ce ai trecut ... lasandu-mi doar un gust dulceag ce il simt ca o dorinta.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-9222795706211269411.post-39402659304233455502011-12-06T22:53:00.001+02:002011-12-07T00:49:19.247+02:00O piatra si un raspunsAm luat o piatra si am aruncat-o in lac. Am aruncat-o departe. Eram curios, nu stiu ce anume urmaream, dar simteam cum curiozitatea imi devoreaza sufletul, bucatica cu bucatica. O vedeam cum se departeaza de mine, si nu intelegeam de ce, ma invinuiam, ma uram.<br />
Am strigat-o pe nume, chiar daca nu i-l stiam, era un strigat plin de speranta, era un strigat ce imi demasca curiozitatea. Stiu ca am devenit vulnerabil, imi stie secretul, si il va ineca.<br />
Impactul cu apa a fost puternic, o explozie de imagini ce-mi treceau prin fata ochilor, imagini cu persoane ... imagini cu locuri, toate in mintea mea, si totusi mi-era imposibil sa le recunosc. Piatra s-a scufundat, si a aruncat intreaga greutate a universului asupra mea. O durere ce provenea din nimic, o durere ce nu o puteam localiza, o soapta a unui sfarsit neasteptat. S-a consumat intr-o clipa, dar am simtit-o cat intr-o mie de ani. Si totusi m-am inselat, un val se-apropie de mine, o urma lasata de o simpla piatra ce s-a scufundat. L-am asteptat, eram nerabdator, era un raspuns.<br />
Ascultand miscarea valului, am inteles ca e un raspuns ce mi se adreseaza. Oare eu sunt piatra? M-am inecat? Cine asculta valul ce l-am lasat in urma mea?<br />
Am vazut un chip ce il stiam, ii stiam vocea. A fost odata, demult, credeam ca am uitat, si am asteptat atat de mult sa uit. M-am aruncat dupa piatra, inotand ca un nebun. Apa era atat de limpede, si in ciuda intunericului ce o inconjura, puteam vedea fiecare detaliu prin panza ce imi acoperea ochii. Am inotat mult, si nu am simtit nevoia sa respir, inima imi batea si cu cat ma apropiam mai mult de piatra, batea mai tare. O salvam? Sau ma salvam? E o piatra rotunda ... o sfera perfecta, e universul meu. Si acum e albastru.<br />
<br />
<br />Unknownnoreply@blogger.com7tag:blogger.com,1999:blog-9222795706211269411.post-896596526134274522011-12-05T00:21:00.001+02:002011-12-05T00:51:39.499+02:00O voce ... si atat- Buna.<br />
-...<br />
- Eu sunt Raluca.<br />
- ...<br />
- Hi-hi! De ce nu imi raspunzi?<br />
.....<br />
- Tu nu esti reala. Imi imaginez doar.<br />
- Nici tu. Dar nu as putea sa iti spun ca tot tu iti imaginezi. Cum te cheama?<br />
- Marian.<br />
- Nu prea esti vorbaret de fel? Sau te simti intimidat?<br />
- Ma simt stapan. Stapan pe mine, stapan pe tine, stapan pe tot ce ne inconjoara.<br />
- Si de ce e atat de mult albastru in jurul tau?<br />
- E negru!<br />
- Hmm, as putea sa iti spun ca te inseli, dar ar insemna ceva pentru tine?<br />
- De ce te-am creat?<br />
- Poate ca eu te-am creat pe tine. Oricum, esti primul pe care l-am intalnit.<br />
- De ce? Ar fi trebuit sa fie mai multi?<br />
- Pai ... nu stiu, tu ar trebui sa stii mai bine, nu? Doar tu m-ai creat.<br />
- De ce nu te pot vedea?<br />
- Pentru ca nici eu nu te pot vedea pe tine. Sau poate ca nu vrem sa ne vedem.<br />
- Atunci care e scopul?<br />
- Scopul conversatiei? Scopul intalnirii? Scopul existentei? La ce te referi?<br />
- La scopul meu.<br />
- Sa intelegi.<br />
- Ce e de inteles? E totul atat de negru, atat de mult nimic in jurul meu, incat pur si simplu ma simt pierdut, ma simt singur. Cu toate ca pot crea atatea in jurul meu, tot singur raman. Tu spre exemplu, existi undeva in spatele unei perdele din nimic, purtam o conversatie ce intr-un final se va termina, scopul tau va ajunge la un final, si vei disparea. Voi redeveni singur, iar timpul petrecut in prezenta vocii tale il voi considera irelevant intr-un tarziu, pentru ca timpul in sine, oricat de lung ar fi ... e prea scurt.<br />
- ... Nu te inteleg. De ce te vezi atat de mic, cand tu esti tot in propriul tau univers?<br />
- Pentru ca nu stiu daca este universul meu.<br />
- Inseamna ca nu te simti chiar asa stapan pe tine, cum spuneai mai devreme.<br />
- Nu ... nu ma simt.<br />
- M-ai mintit?<br />
- Nu, doar ca parerile se schimba in timp.<br />
- Esti obosit. Dar ai timp sa te odihnesti.<br />
- Si de unde stii tu cat timp am eu pentru odihna? De unde stii ca as avea timp defapt?<br />
- Pentru ca si eu am fost obosita candva ... demult. Dar m-am odihnit. Acum vad altfel. Acum simt altfel. Inainte si eu vedeam negru ... acum vad albastru.<br />
- Cine esti?<br />
- Te iubesc, Marian. Si atat. Acum odihneste-te. O sa ma intorc. Peste o eternitate, peste doua ... dar o sa ma intorc.<br />
- Nu pleca! O sa te uit. O sa te visez ... apoi o sa te uit.<br />
- Stiu. Dar nu te voi uita eu. Nu te voi mai uita si de data asta.<br />
- Ne-am mai intalnit?<br />
- Nu ... doar eu pe tine. Acum imi aduc aminte. Ai venit la mine, asa cum am venit eu acum la tine.<br />
- Dar nu imi amintesc sa fi facut asta.<br />
- O sa o faci. Inca nu stii cum. Dar o sa o faci.<br />
- Ai spus ca ma iubesti ... eu te iubesc pe tine?<br />
- Asa ai spus candva.<br />
- Atunci, o sa invat sa te iubesc.<br />
- Asa am spus si eu candva. Acuma plec. Pa pa!<br />
<br />
Si intr-adevar a plecat. Doar gustul conversatiei a ramas, un gust ce face moartea mai dulce.<br />
<br />Unknownnoreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-9222795706211269411.post-22880137545940934912011-12-02T21:55:00.001+02:002011-12-02T23:02:34.420+02:00Fata visurilor taleImagineaza-ti-o, perfecta, mirosind a parfum de trandafiri, cu pielea catifelata, cu doua codite scolaresti, imbracata intr-o tinuta provocatoare. Stie sa isi expuna formele perfecte ale corpului, stie sa isi miste picioarele in asa fel incat devine imposibil sa nu le observi forma supla, eleganta, cu sandalute cu toc ce evidentiaza un picior nici prea mare, nici prea mic. O bluzita semi-transparenta, prin care zaresti forma apetisanta a sanilor, a sfarcurilor ce imping bluzita, mai mai sa iasa afara. Sanii sunt mari, si le se cunoaste fermitatea, observandu-se foarte bine ca nu poarta sutien, bluzita e cu decolteu, pentru a-ti permite sa observi din ei atat cat sa iti atraga atentia, atat cat sa te incite, sa te faca sa vrei sa ii vezi in intregime.<br />
Buzele ii sunt perfecte, nici prea subtiri, nici prea groase, potrivite pentru a te face sa poftesti la un sarut plin de pasiune, a te face sa vrei sa musti din ele, sa le sugi, sa te joci in cele mai incitante moduri cu ele. Totul este absolut perfect, conform cerintelor tale. Totusi, este fata pe care o visezi, asa ar trebui sa arate modelul perfect al femeii de care nu te-ai desparti niciodata. Genul de femeie care reprezinta tot ceea ce iti doresti. Pe langa toate aceste calitati fizice deosebite, trebuie sa intelegi ca fata viselor tale e mai mult de atat. E femeia ce iti poate satisface absolut orice nevoie si pe plan intelectual, nu numai fizic. Chiar daca nu poti spune concret ca ai visat o conversatie cu ea, din care sa tragi o concluzie concreta, tu stii ca asa este, o simti, fiind rodul imaginatiei tale, rodul nevoilor tale, e imposibil sa fie altfel.<br />
<br />
Si cu toate astea, intr-un final eu iti spun ca femeia visurilor tale este o curva fara pereche. Cea mai penala curva pe care o sa o gasesti vreodata pe strada, poti fi sigur ca nu e mai penala decat femeia visurilor tale. Diferenta concreta dintre ele, e ca femeia visurilor tale e o curva dedicata. Genul de femeie care nu iti va refuza niciodata nimic, genul de femeie care te minte in fiecare clipa in care o visezi. Trebuie sa intelegi, a fost virgina o singura data, si nu in fiecare seara in care tu o visezi. Gandeste-te la pozitiile in care ti-ai satisfacut nevoile cu ea, gandestete la ipostazele pe care ea le-a acceptat, doar pentru tine, doar pentru ca tu i-ai poruncit sa o faca, si nu pentru ca te-ar iubi.<br />
Gandeste-te de cate ori ti-ai dat drumul in gura ei, sau pe sanii aia perfecti ai ei, de cate ori i-ai tras-o in fund, si de ce nu? de cate ori ai impartit-o cu prietenii. Poate ca in unele seri a acceptat sa o violezi, a acceptat violenta fara sa cracneasca, spunand doar cat de mult te iubeste, spunad ca mai vrea, fiind penibila doar pentru tine. Gandeste-te cate operatii estetice a suferit, de cate ori a semanat cu Jenna Jamesson, de cate ori nu a facut deept throat, de cate ori nu si-a marit sanii si fundul, doar ca tu sa fii multumit, doar ca tu sa poti dormi bine in noaptea respectiva.<br />
<br />
Si acum, gandeste-te ... ai putea sa o iubesti cu adevarat, in cazul in care printr-un miracol, ai intalni-o pe strada?Unknownnoreply@blogger.com7tag:blogger.com,1999:blog-9222795706211269411.post-8779944965841878012011-11-30T19:10:00.001+02:002011-11-30T19:27:56.784+02:00O zi fierbinte de iarnaO zi fierbinte de iarna. Asta e visul meu de aseara!<br />
Cum vine asta? Pai e simplu, afara erau 30 de grade, mi-era un cald de scoteam limba de-un cot, si in acelasi timp ningea abundent. Erau niste fulgi mari cum vezi numai in filme.<br />
Periodic, instinctiv, aveam tendinta de a ma racori in zapada care se asternea. Chiar daca o simteam calda, chiar fierbinte, imi oferea o senzatie de rece, probabil doar raportata la experienta unei vieti intr-o realitate care spunea clar ca zapada e rece.<br />
A fost un vis lucid, imi aduc aminte ca aveam momente cand incercam sa combat elementele din jurul meu pe baza logicii, imi auto-sugeram ca visez, pentru ca totul parea opus realitatii. Am incercat sa iau zapada in palma, sa o simt. Eram socat ca o simteam fierbinte, eram socat si in acelasi timp negam concretul cu care ma confruntam. Am inceput sa suflu in zapada pe care o aveam in mana, ca atunci cand vrei sa o topesti. De fiecare data cand imi apropiam gura si suflam, aburul fierbinte imi ardea fata. Dar eu continuam sa o fac, continuam sa suflu, si asta pentru ca vedeam cum se topeste ... cum se transforma incet, incet in apa. Ca in iernile cele mai reci, se topea foarte greu, iar in momentul in care apa prelinsa pe dosul palmei curgea in picaturi spre pamant, se transforma inapoi in zapada.<br />
Chiar daca eram debusolat, chiar daca totul parea imposibil, nu simteam teama pe care in mod normal ar fi trebuit sa o simt in prezenta unor elemente total inexplicabile. Eram calm, cercetam fiecare amanunt, cautam samburele de adevar, detaliul ce poate oferi explicatia logica a experientei respective. Si intr-un final, l-am gasit. Era intuneric. Chiar daca in prima faza nu am reusit sa gasesc legatura clara a acestui detaliu cu evenimentele respective, am stiut ca el reprezinta cheia.<br />
M-am uitat spre soare, si mi-am dat seama ca nu il vad. Ii simteam caldura, ii simteam razele ce imi ardeau pielea, dar nu il vedeam. Era intunericul cel care ma impiedica, era obstacolul pe care vroiam sa il trec. Cu toate ca ma simteam lipsit de putere in fata lui, ii intelegeam slabiciunile, il simteam manevrabil.<br />
Nu puteam sa ma misc, dar miscam intunericul din jurul meu. Nu puteam sa vorbesc, dar modelam intunericul in unde sonore ce reprezentau urletul unui suflet pierdut in noapte. Nu il puteam face sa imi raspunda, ma sfida, ma cunostea si imi ignora singura dorinta ce m-ar fi adus cu un pas mai aproape de realitate.<br />
Si totusi, totul era real. Am inteles, nu visez. Sunt inca mort, si vreau sa nu mai fiu. Sunt inconjurat de nimic, eu insumi sunt un nimic. Sunt modelat de o dorinta, sunt eu insumi o dorinta a unui eu pe cre il infometez cu necunoastere. Sunt o impresie a ta, ce te mint. Iti ofer o dovada falsa ca defapt ai trai, cand eu stiu ca esti mort. Te invat sa evoluezi, pentru ca eu am facut-o ... te invat sa fii tu insuti o iluzie. Poate a mea, poate chiar a ta.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-9222795706211269411.post-25242873471322569152011-11-29T00:52:00.001+02:002011-11-29T01:36:32.481+02:00eu sunt eu si cate-odata tuHai sa incepem cu o mica idee ce ma macina pe mine.<br />
De ce ? Pentru ca pana la urma e blogul meu, asa ca nu o sa scriu ce te macina pe tine, nu?<br />
<br />
In primul rand hai sa facem cunostinta. Eu sunt ala care scrie si tu esti ala care citeste, si daca te intereseaza mai multe, o sa ai ocazia sa afli alta data. Deocamdata cam asta e tot ce conteaza.<br />
Scopul meu? E simplu, vreau trafic, mult trafic, sa bag si eu google adds si sa castig niste bani. E un scop destul de bun zic eu, si daca o sa reusesc o sa fie pentru ca ma chinui eu, si nu tu. Asa ca daca te apuca idei d-alea ca vrei sa ma critici, las-o balta. Nu ai nici un drept ...nu scrii tu pe blogul asta. Tu scrii pe al tau daca ai unul, si cu siguranta ca ai acelasi scop, numai ca nu vrei sa o recunosti.<br />
<br />
Dar gata cu labarelile, sa trecem la ideile mele.<br />
<br />
La inceputul serii, vedeam lumea intr-o anume forma, fie ea geometrica fie de alta natura, chiar nu imi pot da seama acum. Pentru ca in 2 ore de plimbat p-afara, unde e putin frig, nu foarte tare dar destul cat sa il simti, incepi sa vezi lucrurile cu alti ochi. Incepe sa iasa tutunul din tine, ca in astea doua ore nu prea ai sanse sa bagi o tigare in gura, sa nu care cumva sa ti se lipeasca de buze de la frig, asa ca respiri aer curat, macar intr-o anumita masura, si elimini o parte considerabila din toxinele inhalate. Mintea e mai limpede, gandirea se accelereaza, la fel ca si mersul, poate cu scopul ascuns de a te incalzi, chiar daca e fara rost, ca nu se va intampla. Ideile curg, si se schimba chiar foarte repede, chiar intr-o anume masura legandu-se una de alta.<br />
Oamenii din jur se vad din ce in ce mai rar, parca ar fi inghititi de intunericul noptii. La un momentdat te simti cu adevarat singur, si nu ca nu ai fi. Dar in interiorul tau inca speri sa mai fie cineva, care sa simta macar o bucata din tot ceea ce simti tu.<br />
Si apoi stai sa te gandesti ce anume simti tu ... ce anume reprezinta fiecare senzatie traita? Se rezuma totul la frig, sau e un conglomerat de emotii adunate inca din timpul celor noua luni de stat in burta lu' ma-ta? Oare pe atunci exista frigul? Cand tremuram de frig, simtea mama ca si cand i-ar ghiortai matele? Oare ii era si ei frig de sa se cace pe ea? Nu stiu, si sincer nici nu ma intereseaza. Nu fumez, dar imi vine sa ma pis, si o fac in primul boschete pe care il vad. Se intampla asta acum, in timp ce scriu? sau e doar o amintire din alea doua ore? Dar cand au trecut orele respective? Gandindu-ma la ele, simt ca le retraiesc, o parte din mine se afla in trecut, o alta se afla in prezent si incerc sa o gasesc p-aia din viitor. Le conbin pe toate si imi da o pula, ca tot mi-e frig. O fi de la centrala, ca am lasat-o la minim si chiar mi-e lene sa ma duc sa o dau mai tare. Chiar daca stiu ca o sa ma incalzesc daca o fac, nu o voi face, pentru ca nu ii vad rostul. E o stare de spirit si tu evident ca nu ai dreptul sa te iei de ea.<br />
<br />
Ma culc si stiu ca o sa ma trezesc dimineata realizand adevarul crud, stiu ca o sa realizez ca am murit. Nu de frig, asta e doar o senzatie pe care o simt stiind ca sunt deja mort. Un mic infarct pe care l-am facut pe drum spre casa, loc in care nu am reusit sa ajung in seara asta. Era defapt prea frig, doctorii au spus ca inima a incercat sa pompeze sangele mai puternic, dar a cedat intre timp. Ce sa ii faci, cica si de la fumat se trage treaba. Trebuia sa ma las mai demult, nu doar in alea doua ore. Ma asteptam sa fie bezna, sa nu mai existe nimie, sa nu mai exist nici eu, nici nimic din jurul meu. In schimb vad ca lucrurile stau cu totul si cu totul altfel. E o nebunie totala, careia nu ii dau de cap. Nu stiu cand anume am murit defapt, inaintea respectivelor doua ore, in timpul lor, sau dupa ele. Am asteptat lumina aia de se tot spune ca o sa apara, cu tunelul si toate cele, poate din cauza asta nu imi dau seama unde anume ma situez ca moment de trecere in nefiinta. Asa suntem noi oamenii, asteptam sa se intample ceea ce spun altii ca o sa se intample, cu toate ca nici ei nu au o experienta concreta pe care sa isi bazeze afirmatiile, dar noi credem. De ce pula mea nu am crede pana la urma? Cine se gandeste ca o sa stai nu stiu cat timp sa astepti sa vezi lumina alba din capatul tunelului? Chiar daca nu exista nici un tunel defapt ... tu stai si astepti. La un momentdat te gandesti ca poate te duci in jos, sa faci cunostinta cu baal sau dracu sau cum vrei tu sa ii spui, cum te satisface pe tine. Dar nu simti nici senzatia aia ca ai cobora. Nu, pur si simplu stai pe loc si ti se pare ca mergi inainte. Ti se pare ca gandesti, ti se pare ca existi. Ti se pare!! Esti defapt un Dumnezeu al propriului univers, iti dai seama ca inca mai poti genera imagini, la inceput incetosate, dar pe parcurs din ce in ce mai clare. Imagini cu ce vrea pula ta, daca vrei sa vezi o pizda care se umezeste frecandu-se de asfalt, asta o sa vezi. Si o sa ti se para al dracu de real. Nu ca nu ar fi, dar in continuare esti in stadiul ala de debusolare totala, in care nu prea ai idee ce se intampla, cum si de ce? Poate ca ar trebui sa te intrebi de ce ti se intampla chiar tie? Conteaza ca se intampla? Conteaza ca prima chestie care ti-a venit in cap dupa ce ai murit a fost o pizda care se freca de asfalt? Poate ca scoate in evidenta anumite dorinte pe care le aveai pe patul de moarte ... dar cum nu ai avut parte de un pat confortabil cu niste lumanari pe acolo, pica si varianta asta.<br />
Incepi sa urli si sa iti cauti cadavrul. Iti doresti sa intri inapoi in el, poate o sa te mai incalzesit, dar asta e doar o incercare aberanta de a refuza ideea ca ai murit. Si cu toate asta ... nici macar nu stii.<br />
O zi de munca se termina in prima pauza pe care o iei, ca dupa ai prins gustul pauzei, si nu iti mai arde de munca cu adevarat. Adica, mai faci cate ceva pe acolo, dar nu cu aceeasi tragere de inima, e mai mult inertie. E ideea ca, pula mea, trebuie sa vina urmatoarea pauza cand te vei simti din nou bine. Asa e probabil si moartea. Ai fost mort, ai luat o mica pauza, ti-a placut cum a fost, dupa care ai murit din nou ... si acuma esti mort cu dorinta de a reinvia. De a reveni la pauza aia de o tigare, in care iti futi plamanii in ciuda sefului care iti fute creierii. Totul e un mare futai.<br />
Scrii o scrisoare in neant, dedicata propriei tale constiinte, dedicata tie, dedicata celui ce ai fost intr-o clipa in care te credeai fumator nemuritor. Atentie!! acest blog nu este reclama anti-fumat ... asa mi s-a sculat mie sa spun, si chiar sunt un mare fumator!!<br />
Dar revenind la scrisoare, e una scrisa ampulea, ca oricum nu ai cu ce sa scrii. Franturi de idei care iti vin in cap si le pui pe o hartie neagra, cu cernala neagra. Oricum e cam intuneric, si nu o sa o citeasca nimeni. Scrii despre viata, despre amintirile care ti-au mai ramas, despre ideile care ai incercat sa le conturezi in viata, scrii despre nimic. Iti dai seama ca timpul s-a scurs, si nu timpul vietii, ci timpul mortii. O farama de amintire ti-a consumat mai mult de o noapte de nefiinta, mai mult poate de o saptamana de nefiinta. Pipai pe jos si iti dai seama ca tot ce insemnai tu a fost deja luat de acolo. Locul in care ai ramas si din care aveai impresia ca ai plecat. Locul in care ai murit. Curatat, spalat, esti nimic.Am scris despre tine. Cand ai murit? Acum cateva clipe? acum cateva zile? acum cateva milenii? Acum!<br />
<br />Unknownnoreply@blogger.com7