O zi fierbinte de iarna

O zi fierbinte de iarna. Asta e visul meu de aseara!
Cum vine asta? Pai e simplu, afara erau 30 de grade, mi-era un cald de scoteam limba de-un cot, si in acelasi timp ningea abundent. Erau niste fulgi mari cum vezi numai in filme.
Periodic, instinctiv, aveam tendinta de a ma racori in zapada care se asternea. Chiar daca o simteam calda, chiar fierbinte, imi oferea o senzatie de rece, probabil doar raportata la experienta unei vieti intr-o realitate care spunea clar ca zapada e rece.
A fost un vis lucid, imi aduc aminte ca aveam momente cand incercam sa combat elementele din jurul meu pe baza logicii, imi auto-sugeram ca visez, pentru ca totul parea opus realitatii. Am incercat sa iau zapada in palma,  sa o simt. Eram socat ca o simteam fierbinte, eram socat si in acelasi timp negam concretul cu care ma confruntam. Am inceput sa suflu in zapada pe care o aveam in mana, ca atunci cand vrei sa o topesti. De fiecare data cand imi apropiam gura si suflam, aburul fierbinte imi ardea fata. Dar eu continuam sa o fac, continuam sa suflu, si asta pentru ca vedeam cum se topeste ... cum se transforma incet, incet in apa. Ca in iernile cele mai reci, se topea foarte greu, iar in momentul in care apa prelinsa pe dosul palmei curgea in picaturi spre pamant, se transforma inapoi in zapada.
Chiar daca eram debusolat, chiar daca totul parea imposibil, nu simteam teama pe care in mod normal ar fi trebuit sa o simt in prezenta unor elemente total inexplicabile. Eram calm, cercetam fiecare amanunt, cautam samburele de adevar, detaliul ce poate oferi explicatia logica a experientei respective. Si intr-un final, l-am gasit. Era intuneric. Chiar daca in prima faza nu am reusit sa gasesc legatura clara a acestui detaliu cu evenimentele respective, am stiut ca el reprezinta cheia.
M-am uitat spre soare, si mi-am dat seama ca nu il vad. Ii simteam caldura, ii simteam razele ce imi ardeau pielea, dar nu il vedeam. Era intunericul cel care ma impiedica, era obstacolul pe care vroiam sa il trec. Cu toate ca ma simteam lipsit de putere in fata lui, ii intelegeam slabiciunile, il simteam manevrabil.
Nu puteam sa ma misc, dar miscam intunericul din jurul meu. Nu puteam sa vorbesc, dar modelam intunericul in unde sonore ce reprezentau urletul unui suflet pierdut in noapte. Nu il puteam face sa imi raspunda, ma sfida, ma cunostea si imi ignora singura dorinta ce m-ar fi adus cu un pas mai aproape de realitate.
Si totusi, totul era real. Am inteles, nu visez. Sunt inca mort, si vreau sa nu mai fiu. Sunt inconjurat de nimic, eu insumi sunt un nimic. Sunt modelat de o dorinta, sunt eu insumi o dorinta a unui eu pe cre il infometez cu necunoastere. Sunt o impresie a ta, ce te mint. Iti ofer o dovada falsa ca defapt ai trai, cand eu stiu ca esti mort. Te invat sa evoluezi, pentru ca eu am facut-o ... te invat sa fii tu insuti o iluzie. Poate a mea, poate chiar a ta.