O parere in oglinda

Pentru un moment, totul a parut un vis ce nu se mai termina. Dar oricat de mult mi-as fi dorit sa fie asa, sa existe un moment oricat de indepartat ... in care toate astea sa se termine, eram constient ca e doar o minciuna ce imi indulceste sufletul.
Era un nou prag, unul de care simteam ca nu mai am nevoie ... dar cine sunt eu sa imi dau cu parerea? In fata unui tipar mult peste capacitatea mea de intelegere ... un gand intotdeauna se manifesta sub forma unei pareri false.
Totul pare a fi un joc undeva intr-un colt al mintii mele ... dar stau si ma gandesc cat de multa influenta am asupra lui. Deschizand ochii, vad o imagine ce nu ar trebui sa fie acolo. E imaginea ei, de un albastru clar. Ma priveste, atingandu-si chipul. Nu imi dau seama ce anume vrea sa vada, dar sigur vede mai mult decat as vrea eu sa vada.
La un momentdat, ofteaza, rade si isi sterge o lacrima. Parul ei negru pare o pata imposibila in albastrul ce o inconjoara. Am crezut ca o iubesc ... dar am stiut ca e mai mult de atat. Este oare posibil?
Din nimicul din jurul meu, am luat un semn de intrebare. I l-am aratat, i l-am sugerat si sigur l-a inteles. Caci i-a mai curs o lacrima. Sa fie asta un raspuns? Semnul de intrebare ce il tineam, cu siguranta nu a disparut.
Am luat putin albastru, si i-am aratat frumusetea ... am reusit sa ii fur un zambet. Reactii, exact la ceea ce nu ma asteptam. Stia ca sunt acolo? De ce nu pot sa o ating?
 Continua sa ma priveasca, fara sa imi ofere nici macar o soapta. Am incercat sa strig la ea, am incercat chiar sa alerg spre ea ... dar totul in zadar. O cunosteam atat de bine, si totusi nu schimbasem nici un cuvant... ii admiram trupul, si intr-un mod incontrolabil .. ii evidentiam fiecare defect. Era ca si cand ea imi dicta unde sa ma uit, simtindu-i durerea ... chinul ce o apasa in fata unei linii imprefecte ce intregea imaginea iubirii ce i-o purtam. Dar ea nu stia ... si nici nu ma auzea. Astazi am fost oglinda in care s-a privit ... s-a deschis in fata mea, am incercat sa ii arat cum e cu adevarat printr-un gand ... o parere falsa.

Dincolo de vointa

A fost un gand ce mi-a fulgerat sufletul. Era o ea, si un el ce nu eram eu ... sau cel putin nu m-am recunoscut.
Era intuneric, dar mirosea a lumina si cu siguranta ceata ... caci ii simteam umezeala patrunzandu-mi hainele, racorindu-mi pielea.
Caldura infernala, si ea zambea catre el. As putea sa ii zambesc si eu, dar cu siguranta nu m-ar intelege. Un efort ce nu pot sa il fac, pentru ca stiu ca ar fi in zadar. Atata energie acumulata, intr-un timp atat de indelungat ... si totusi spaima irosirii acesteia intr-un gest ce nu isi gaseste intelesul, cel putin pentru mine.
I-am facut cu mana, am chemat-o spre mine ... dar ea s-a dus spre el. I-am soptit adevarul, iar ea a continuat sa zambeasca. Nu ma vedea, si clar nu ma auzea. Dar eu mi-am facut datoria, m-am simtit implinit. Poate ca intr-un final, chiar daca nu ma aude, o sa ma simta ... o sa imi simta cuvintele.
O imagine albastra, atat ii puteam sugera, dar in continuare ma simt depasit de situaite. Ea e cu el, si acum eu sunt el, dar nu vreau sa fiu cu ea. Am pierdut-o in albastru, am lasat-o sa devina un punct ce defineste eternul din jurul meu. Vroiam sa o uit, caci mi-a zambit cand nu eram eu. Dar albastrul e langa mine, si dincolo de propria-mi vointa, ea va ramane.

Amintiri - partea a 2-a

Doi oameni ce pretindeau un nou inceput, si posibilitatea unui nou sfarsit. Poate ca nu ii intelegeam asa cum ar fi trebuit, cel putin nu asa de bine ca acum. Modul de expunere era total diferit fata de ce imi era cunoscut in acel moment, si cantitatea de sentiment generata de ei era mult peste capacitatea mea de intelegere. Dar acum lucrurile sunt total diferite, inteleg in intregime atat ideea de inceput, cat si cea de sfarsti. Si nu a fost doar moartea ce m-a facut sa inteleg mai bine, nu, moartea in sine e doar o etapa.
Ideea de inceput imi era clara, tot ceea ce traisem pana in acel moment era defapt inceputul ce avea sa se schimbe, dar imi era cu adevarat dificil sa inteleg unde anume exista acel sfarsit, si de ce anume trebuie sa se schimbe. Totul se manifesta in forma de sentiment, de senzatie suprema, as putea spune chiar la nivel spiritual. Le oferisem statutul de ingeri, dar stiam ca nu sunt, ca existenta lor este undeva dincolo de lumea noastra, dar totusi atat de legata de aceasta. Poate ca traiau in acelasi loc ca si noi, sau poate ca nu traiau deloc. Cu siguranta era o materializare a unui gand al meu, un moment de slabiciune ce face ca lumea ireala sa fie transformata intr-un concret fantasmagoric. Scenariile se derulau in mintea mea cu o viteza coplesitoare, incercam sa inteleg fiecare amanunt al evenimentelor respective, sa le ofer o logica imbatabila, chiar daca asta ar fi insemnat sa admit ca e doar nebunie. Si nu era, ci doar negare a realitatii banale ce ma inconjura, negare a unui eveniment major ce avea sa imi schimbe viata. Spaima de a lasa vechiul inceput pentru unul nou, de a testa viata intr-o forma mai complexa.
Intr-un fel sau altul, debusolarea luase controlul asupra mea, nu puteam reactiona intr-o formula logica, ci pur instinctiv. Ma imbarbatam cu ideea ca totul este defapt un vis, si ca in momentul in care ma voi trezi, poate ca nici nu imi voi mai aduce aminte. Dar pot spune clar ca era cu parere de rau, pentru ca oricat de ciudata ar fi fost situatia, oricat de ilogic parea totul, eram extaziat de ideea de experienta, de ceea ce ar fi insemnat aceasta schimbare. Am acceptat aceasta propunere, chiar daca nu o intelegeam, am acceptat si simteam o speranta coplesitoare ca acest vis sa fie cat mai lung posibil ... vroiam sa inteleg ce anume acceptasem.

Amintiri - partea 1

Daca povestea mea s-ar incadra intr-un tipar, atunci ar insemna ca are un inceput, un cuprins si un sfarsit. Si cum e o poveste ca toate celelalte, nu poate sa nu se incadreze in tipar.
Inceputul a fost in urma cu 10 ani, o perioada de timp ce poate fi interpretabila, tinand cont ca nu imi pot da seama de cand anume sunt in starea in care sunt, asa ca vom considera ca punct de referinta momentul in care am trecut in starea de moarte.
Si totusi, nu e de ajuns, pentru ca perioada de 10 ani in sine poate fi interpretata ca fiind o perioada mult mai mare, tinand cont de evenimentele ce o caracterizeaza. Stiu ca e greu de inteles, dar cu siguranta pe parcusrul povestii se va concretiza totul.
Haideti sa intelegem perioada de inceput, eu aflandu-ma la frumoasa varsta de 16 ani, incercand sa inteleg viata de adolescent, dar fara prea mult succes. Evident, nimic anormal, evident un curs al vietii in parametrii normalului, simtindu-mi existenta in fiecare trecere a secundelor ce alcatuiesc un total al timpului, dar oferind greutate doar secundelor ce reprezentau ceva pentru mine .. ce imi hraneau egoismul.
Viata era infloritoare, relatiile cu cei din jur se maturizau, necesitatile impuse unei relatii de asemenea se maturizau, incepusem chiar sa inteleg existenta ideii de relatie bazata pe interes. Acum gandindu-ma, cu siguranta mi se pare o varsta destul de frageda, dar defapt nu e chiar deloc ... tendinta omului de a-si acoperi propriile interese fara a oferi nimic in schimb se naste probabil odata cu acesta. Sperantele pentru viitor erau de asemenea marete, dar cu siguranta nu atat de marete cum s-a demonstrat intr-un final a fi. Evident, intreaga mea existenta se baza pe un sir de elemente ce imi demonstrau existenta superioara celorlalte organisme ce traiesc in jurul meu, elemente ce imbinate formau un tot al inteligentei caracteristice oamenilor. Eram un simplu om.

Dar totul urma sa se schimbe, nu forma mea de a exista, nu forma mea de a intelege lucrurile din jurul meu, ci doar capacitatea de a-mi intelege inferioritatea.Constientizarea nu te face mai bun, ci mult mai slab, pentru ca societatea nu te poate accepta, limitele sunt prea bine definite ca un singur om sa poata interveni cu o schimbare radicala, si sa si reuseasca. Majoritatea decide, si majoritatea doreste o continuare a existentei in parametrii cunoscuti, asimilati prin intelegere, prin acoperirea unor nevoi de moment si doar atat ... nici nu e nevoie de mai mult.
Doi oameni mi-au schimbat cursul normal al vietii, oameni ce i-am intalnit o singura data, ca apoi sa nu mai existe absolut nici un contact ... aveau un rol, pe care si l-au jucat, urmandu-si propriul destin total separat de al meu. Au for ulterior momente cand mi-as fi dorit sa ii reantalnesc, sa le multumesc pentru aceasta minunata schimbare, dar oricum ar fi fost irelevant, ei stiau ca le sunt recunoscator, si cel mai probabil nu am fost nici primul si nici ultimul al carei viata au schimbat-o. Ei mi-au oferit o alternativa, bazata pe anumite idei concrete, pe anumite caracteristici ale mele ce ma transformau intr-un potential candidat intr-un proiect aparent destul de simplu, si expunerea logica a imposibilitatii de a reveni la stadiul de la care plec, de a redevin eu cel ce am fost pana in acel moment. Poate ca unii ar refuza o oportunitate de genul, pentru ca evident exista ideea de mister, expunerea fiind destul de vaga, frica isi face rapid aparitia, si autonegarea potentialului devine brusc o arma ce incearca sa apere un teritoriu cucerit de frumusetile unui fals. Dar nu a fost cazul meu, am depasit rapide ideea de frica, imi doream acest mai mult ce mi se oferea ... sau speeram sa fie un mai mult, si nu doar o iluzie.
Era sambata, era cald, aer conditionat nu ne permiteam, si ventilatorul nu facea deloc fata temperaturii de 40 de grade ... cu alte cuvinte ma coceam urmarind cu pofta un desen animat, ca ma pasionau pe vremea respectiva. Au intrat la mine in camera fara sa bata la usa, fara sa spuna un cuvant, fara nimic. Erau doi straini ce ma studiau din cap pana in picioare, ma priveau ca pe un cobai, si probabil ca doar caldura m-a facut sa fiu total impasibil la acest gen de aparitie subita. Citeam in ochii lor o anumita curiozitate, si cu siguranta ca si ei citeau o curiozitate cu siguranta si mai mare in ai mei. S-au asezat pe fotoliul ce se afla chiar langa birou, unul din ei si-a pus servieta pe genunchi, si am fost trezit brusc de click-ul facut de incuietoarea fara cifru a acesteia.

Clepsidra

O particica infima dintr-o secunda ... timpul necesar luminii sa paraseasca incaperea in care a fost stinsa. A fost indeajuns timp sa observ cu atentie clepsidra ce levita in fata mea. Indeajuns de mult timp sa analizez firul de nisip ce curgea, trecand din ciclul timpului ce va veni, in ciclul timpului ce a trecut. Poate reprezenta o amintire a mea, un eveniment ce m-a marcat, sau poate reprezenta un timp pierdut din scrutul timp ce l-am avut.
Am asociat clepsidra cu litera 8 ... m-am uitat atent la forma sticlei ce o incadra, la perfectiunea formelor respective, si am realizat cat de mic sunt, si cat de mare e universul ce il intrezaresc prin peretele clepsidrei ce ma cuprinde.
Mi-am imaginat infinitul, acel 8 orizontal, cele doua bucle ce il alcatuiesc, si punctul in care se intersecteaza. Daca as fi eu punctul respectiv, acel infinit este al meu, e universul in care exist, si pe care sper sa il extind, sa transform infinitatea de elemente necunoscute intr-un numar finit de elemente cunoscute, ce sa genereze un nou infinit al necunoscutelor ... dincolo de bariera de sticla a acestei clepsidre ce ma inconjoara. Vreau sa evoluez intr-o clepsidra mai mare ... sa existe mai mult nisip, dar oare asta ar mari si timpul?
Dar aici, timpul nu exista, ci doar imaginile, cunoscute si necunoscute, reale dar imaginate, exist eu si creatia, si din cand in cand esti tu, pentru ca iti vad clepsidra dincolo de bariera mea de sticla. Daca evoluez, as putea oare sa iti cuprind clepsidra in clepsidra mea? as putea sa te fac parte integrala din amintirile mele ... sa devin tu pentru o periaoda de timp ... tot timpul tau? sa evoluam impreuna, impartasind nisipul, si eu, ce suntem noi, sa fii tu.

Cuvantul

Simt stropii ploii cum imi uda talpile. Totul pare a fi pe invers, pana si starea mea de spirit. Nu stiu cand s-a facut dimineata, sau daca s-a facut, tot ceea ce stiu cu siguranta e ca imi doream sa inceapa sa ploua ... si a inceput.
De ceva timp nu prea pot sa dorm, ma napadesc ideile, ganduri peste ganduri, dar in primul rand ma mistuie o intrebare: care au fost ultimele mele cuvinte? Stiu ca au existat, cateodata le visez, dar niciodata nu le pot citi. Timpul fiind de partea mea, am incercat sa le atribui diverse forme, diverse intelesuri, ce sa imi satisfaca un necesar al unor ultime cuvinte puternice. Simt ca ar trebui ca ele sa reprezinte tot ce am reprezentat eu, si asta imi mareste spaima banalitatii lor, si mai mult de atat, mi-e teama ca atunci cand le voi sti ... nu le voi intelege.

Si lumina s-a facut maine, nu inainte de a iesi soarele, nici dupa ce a iesit soarele, ci intr-un moment intre mine si timp. Am vazut, si instinctiv am citit. Am plans, am ras, dar am ramas nemiscat, teama mea se adeverise ... nu le-am inteles. Cuvintele erau "te rog, iarta-ma" si imediat am pornit pe urma semnificatie lor. Oare senzatia de invers avea vreun cuvant de spus in aceasta urmarire? oare "te rog, iarta-ma" area aceeasi semnificatie cu "iarta-ma, te rog" ? sau poate ca e vorba doar de ura, dar e un sentiment pe care nu l-am mai simtit de multa vreme, nici nu mai stiu cum anume se simte.
Daca e vorba de iertare, cine poate sa ma ierte inafara de mine? sunt singurul care e constient in integime de fiecare greseala pe care am facut-o, nu tu, si nimeni altcineva. Poate ca o anume greseala s-a rasfrant asupra unei anume persoane, sau unui grup de persoane, dar e imposibil ca toate greselile mele sa se fi rasfrant asupra aceleiasi persoane, sau aceluiasi grup de persoane. Si cum sintagma implica un singular, tind sa cred ca nu e vorba de iertare, ci mai degraba de ura.
Te urasc, clipa a mortii, te urasc moment al trecerii in imposibilitatea realizarii visurilor create de-a lungul unei vieti aproape scurta. Te iubesc clipa a vietii, ce ai trecut ... lasandu-mi doar un gust dulceag ce il simt ca o dorinta.

O piatra si un raspuns

Am luat o piatra si am aruncat-o in lac. Am aruncat-o departe. Eram curios, nu stiu ce anume urmaream, dar simteam cum curiozitatea imi devoreaza sufletul, bucatica cu bucatica. O vedeam cum se departeaza de mine, si nu intelegeam de ce, ma invinuiam, ma uram.
Am strigat-o pe nume, chiar daca nu i-l stiam, era un strigat plin de speranta, era un strigat ce imi demasca curiozitatea. Stiu ca am devenit vulnerabil, imi stie secretul, si il va ineca.
Impactul cu apa a fost puternic, o explozie de imagini ce-mi treceau prin fata ochilor, imagini cu persoane ... imagini cu locuri, toate in mintea mea, si totusi mi-era imposibil sa le recunosc. Piatra s-a scufundat, si a aruncat intreaga greutate a universului asupra mea. O durere ce provenea din nimic, o durere ce nu o puteam localiza, o soapta a unui sfarsit neasteptat. S-a consumat intr-o clipa, dar am simtit-o cat intr-o mie de ani. Si totusi m-am inselat, un val se-apropie de mine, o urma lasata de o simpla piatra ce s-a scufundat. L-am asteptat, eram nerabdator, era un raspuns.
Ascultand miscarea valului, am inteles ca e un raspuns ce mi se adreseaza. Oare eu sunt piatra? M-am inecat? Cine asculta valul ce l-am lasat in urma mea?
Am vazut un chip ce il stiam, ii stiam vocea. A fost odata, demult, credeam ca am uitat, si am asteptat atat de mult sa uit. M-am aruncat dupa piatra, inotand ca un nebun. Apa era atat de limpede, si in ciuda intunericului ce o inconjura, puteam vedea fiecare detaliu prin panza ce imi acoperea ochii. Am inotat mult, si nu am simtit nevoia sa respir, inima imi batea si cu cat ma apropiam mai mult de piatra, batea mai tare. O salvam? Sau ma salvam? E o piatra rotunda ... o sfera perfecta, e universul meu. Si acum e albastru.