O voce ... si atat

- Buna.
-...
- Eu sunt Raluca.
- ...
- Hi-hi! De ce nu imi raspunzi?
.....
- Tu nu esti reala. Imi imaginez doar.
- Nici tu. Dar nu as putea sa iti spun ca tot tu iti imaginezi. Cum te cheama?
- Marian.
- Nu prea esti vorbaret de fel? Sau te simti intimidat?
- Ma simt stapan. Stapan pe mine, stapan pe tine, stapan pe tot ce ne inconjoara.
- Si de ce e atat de mult albastru in jurul tau?
- E negru!
- Hmm, as putea sa iti spun ca te inseli, dar ar insemna ceva pentru tine?
- De ce te-am creat?
- Poate ca eu te-am creat pe tine. Oricum, esti primul pe care l-am intalnit.
- De ce? Ar fi trebuit sa fie mai multi?
- Pai ... nu stiu, tu ar trebui sa stii mai bine, nu? Doar tu m-ai creat.
- De ce nu te pot vedea?
- Pentru ca nici eu nu te pot vedea pe tine. Sau poate ca nu vrem sa ne vedem.
- Atunci care e scopul?
- Scopul conversatiei? Scopul intalnirii? Scopul existentei? La ce te referi?
- La scopul meu.
- Sa intelegi.
- Ce e de inteles? E totul atat de negru, atat de mult nimic in jurul meu, incat pur si simplu ma simt pierdut, ma simt singur. Cu toate ca pot crea atatea in jurul meu, tot singur raman. Tu spre exemplu, existi undeva in spatele unei perdele din nimic, purtam o conversatie ce intr-un final se va termina, scopul tau va ajunge la un final, si vei disparea. Voi redeveni singur, iar timpul petrecut in prezenta vocii tale il voi considera irelevant intr-un tarziu, pentru ca timpul in sine, oricat de lung ar fi ... e prea scurt.
- ... Nu te inteleg. De ce te vezi atat de mic, cand tu esti tot in propriul tau univers?
- Pentru ca nu stiu daca este universul meu.
- Inseamna ca nu te simti chiar asa stapan pe tine, cum spuneai mai devreme.
- Nu ... nu ma simt.
- M-ai mintit?
- Nu, doar ca parerile se schimba in timp.
- Esti obosit. Dar ai timp sa te odihnesti.
- Si de unde stii tu cat timp am eu pentru odihna? De unde stii ca as avea timp defapt?
- Pentru ca si eu am fost obosita candva ... demult. Dar m-am odihnit. Acum vad altfel. Acum simt altfel. Inainte si eu vedeam negru ... acum vad albastru.
- Cine esti?
- Te iubesc, Marian. Si atat. Acum odihneste-te. O sa ma intorc. Peste o eternitate, peste doua ... dar o sa ma intorc.
- Nu pleca! O sa te uit. O sa te visez ... apoi o sa te uit.
- Stiu. Dar nu te voi uita eu. Nu te voi mai uita si de data asta.
- Ne-am mai intalnit?
- Nu ... doar eu pe tine. Acum imi aduc aminte. Ai venit la mine, asa cum am venit eu acum la tine.
- Dar nu imi amintesc sa fi facut asta.
- O sa o faci. Inca nu stii cum. Dar o sa o faci.
- Ai spus ca ma iubesti ... eu te iubesc pe tine?
- Asa ai spus candva.
- Atunci, o sa invat sa te iubesc.
- Asa am spus si eu candva. Acuma plec. Pa pa!

Si intr-adevar a plecat. Doar gustul conversatiei a ramas, un gust ce face moartea mai dulce.

Un comentariu: