eu sunt eu si cate-odata tu

Hai sa incepem cu o mica idee ce ma macina pe mine.
De ce ? Pentru ca pana la urma e blogul meu, asa ca nu o sa scriu ce te macina pe tine, nu?

In primul rand hai sa facem cunostinta. Eu sunt ala care scrie si tu esti ala care citeste, si daca te intereseaza mai multe, o sa ai ocazia sa afli alta data. Deocamdata cam asta e tot ce conteaza.
Scopul meu? E simplu, vreau trafic, mult trafic, sa bag si eu google adds si sa castig niste bani. E un scop destul de bun zic eu, si daca o sa reusesc o sa fie pentru ca ma chinui eu, si nu tu. Asa ca daca te apuca idei d-alea ca vrei sa ma critici, las-o balta. Nu ai nici un drept ...nu scrii tu pe blogul asta. Tu scrii pe al tau daca ai unul, si cu siguranta ca ai acelasi scop, numai ca nu vrei sa o recunosti.

Dar gata cu labarelile, sa trecem la ideile mele.

La inceputul serii, vedeam lumea intr-o anume forma, fie ea geometrica fie de alta natura, chiar nu imi pot da seama acum. Pentru ca in 2 ore de plimbat p-afara, unde e putin frig, nu foarte tare dar destul cat sa il simti, incepi sa vezi lucrurile cu alti ochi. Incepe sa iasa tutunul din tine, ca in astea doua ore nu prea ai sanse sa bagi o tigare in gura, sa nu care cumva sa ti se lipeasca de buze de la frig, asa ca respiri aer curat, macar intr-o anumita masura, si elimini o parte considerabila din toxinele inhalate. Mintea e mai limpede, gandirea se accelereaza, la fel ca si mersul, poate cu scopul ascuns de a te incalzi, chiar daca e fara rost, ca nu se va intampla. Ideile curg, si se schimba chiar foarte repede, chiar intr-o anume masura legandu-se una de alta.
Oamenii din jur se vad din ce in ce mai rar, parca ar fi inghititi de intunericul noptii. La un momentdat te simti cu adevarat singur, si nu ca nu ai fi. Dar in interiorul tau inca speri sa mai fie cineva, care sa simta macar o bucata din tot ceea ce simti tu.
Si apoi stai sa te gandesti ce anume simti tu ... ce anume reprezinta fiecare senzatie traita? Se rezuma totul la frig, sau e un conglomerat de emotii adunate inca din timpul celor noua luni de stat in burta lu' ma-ta? Oare pe atunci exista frigul? Cand tremuram de frig, simtea mama ca si cand i-ar ghiortai matele? Oare ii era si ei frig de sa se cace pe ea? Nu stiu, si sincer nici nu ma intereseaza. Nu fumez, dar imi vine sa ma pis, si o fac in primul boschete pe care il vad. Se intampla asta acum, in timp ce scriu? sau e doar o amintire din alea doua ore? Dar cand au trecut orele respective? Gandindu-ma la ele, simt ca le retraiesc, o parte din mine se afla in trecut, o alta se afla in prezent si incerc sa o gasesc p-aia din viitor. Le conbin pe toate si imi da o pula, ca tot mi-e frig. O fi de la centrala, ca am lasat-o la minim si chiar mi-e lene sa ma duc sa o dau mai tare. Chiar daca stiu ca o sa ma incalzesc daca o fac, nu o voi face, pentru ca nu ii vad rostul. E o stare de spirit si tu evident ca nu ai dreptul sa te iei de ea.

Ma culc si stiu ca o sa ma trezesc dimineata realizand adevarul crud, stiu ca o sa realizez ca am murit. Nu de frig, asta e doar o senzatie pe care o simt stiind ca sunt deja mort. Un mic infarct pe care l-am facut pe drum spre casa, loc in care nu am reusit sa ajung in seara asta. Era defapt prea frig, doctorii au spus ca inima a incercat sa pompeze sangele mai puternic, dar a cedat intre timp. Ce sa ii faci, cica si de la fumat se trage treaba. Trebuia sa ma las mai demult, nu doar in alea doua ore. Ma asteptam sa fie bezna, sa nu mai existe nimie, sa nu mai exist nici eu, nici nimic din jurul meu. In schimb vad ca lucrurile stau cu totul si cu totul altfel. E o nebunie totala, careia nu ii dau de cap. Nu stiu cand anume am murit defapt, inaintea respectivelor doua ore, in timpul lor, sau dupa ele. Am asteptat lumina aia de se tot spune ca o sa apara, cu tunelul si toate cele, poate din cauza asta nu imi dau seama unde anume ma situez ca moment de trecere in nefiinta. Asa suntem noi oamenii, asteptam sa se intample ceea ce spun altii ca o sa se intample, cu toate ca nici ei nu au o experienta concreta pe care sa isi bazeze afirmatiile, dar noi credem. De ce pula mea nu am crede pana la urma? Cine se gandeste ca o sa stai nu stiu cat timp sa astepti sa vezi lumina alba din capatul tunelului? Chiar daca nu exista nici un tunel defapt ... tu stai si astepti. La un momentdat te gandesti ca poate te duci in jos, sa faci cunostinta cu baal sau dracu sau cum vrei tu sa ii spui, cum te satisface pe tine. Dar nu simti nici senzatia aia ca ai cobora. Nu, pur si simplu stai pe loc si ti se pare ca mergi inainte. Ti se pare ca gandesti, ti se pare ca existi. Ti se pare!! Esti defapt un Dumnezeu al propriului univers, iti dai seama ca inca mai poti genera imagini, la inceput incetosate, dar pe parcurs din ce in ce mai clare. Imagini cu ce vrea pula ta, daca vrei sa vezi o pizda care se umezeste frecandu-se de asfalt, asta o sa vezi. Si o sa ti se para al dracu de real. Nu ca nu ar fi, dar in continuare esti in stadiul ala de debusolare totala, in care nu prea ai idee ce se intampla, cum si de ce? Poate ca ar trebui sa te intrebi de ce ti se intampla chiar tie? Conteaza ca se intampla? Conteaza ca prima chestie care ti-a venit in cap dupa ce ai murit a fost o pizda care se freca de asfalt? Poate ca scoate in evidenta anumite dorinte pe care le aveai pe patul de moarte ... dar cum nu ai avut parte de un pat confortabil cu niste lumanari pe acolo, pica si varianta asta.
Incepi sa urli si sa iti cauti cadavrul. Iti doresti sa intri inapoi in el, poate o sa te mai incalzesit, dar asta e doar o incercare aberanta de a refuza ideea ca ai murit. Si cu toate asta ... nici macar nu stii.
O zi de munca se termina in prima pauza pe care o iei, ca dupa ai prins gustul pauzei, si nu iti mai arde de munca cu adevarat. Adica, mai faci cate ceva pe acolo, dar nu cu aceeasi tragere de inima, e mai mult inertie. E ideea ca, pula mea, trebuie sa vina urmatoarea pauza cand te vei simti din nou bine. Asa e probabil si moartea. Ai fost mort, ai luat o mica pauza, ti-a placut cum a fost, dupa care ai murit din nou ... si acuma esti mort cu dorinta de a reinvia. De a reveni la pauza aia de o tigare, in care iti futi plamanii in ciuda sefului care iti fute creierii. Totul e un mare futai.
Scrii o scrisoare in neant, dedicata propriei tale constiinte, dedicata tie, dedicata celui ce ai fost intr-o clipa in care te credeai fumator nemuritor. Atentie!! acest blog nu este reclama anti-fumat ... asa mi s-a sculat mie sa spun, si chiar sunt un mare fumator!!
Dar revenind la scrisoare, e una scrisa ampulea, ca oricum nu ai cu ce sa scrii. Franturi de idei care iti vin in cap si le pui pe o hartie neagra, cu cernala neagra. Oricum e cam intuneric, si nu o sa o citeasca nimeni. Scrii despre viata, despre amintirile care ti-au mai ramas, despre ideile care ai incercat sa le conturezi in viata, scrii despre nimic. Iti dai seama ca timpul s-a scurs, si nu timpul vietii, ci timpul mortii. O farama de amintire ti-a consumat mai mult de o noapte de nefiinta, mai mult poate de o saptamana de nefiinta. Pipai pe jos si iti dai seama ca tot ce insemnai tu a fost deja luat de acolo. Locul in care ai ramas si din care aveai impresia ca ai plecat. Locul in care ai murit. Curatat, spalat, esti nimic.Am scris despre tine. Cand ai murit? Acum cateva clipe? acum cateva zile? acum cateva milenii? Acum!

7 comentarii:

  1. waw, frate ai pus punctul pe i. sa mor de te mint

    RăspundețiȘtergere
  2. @gogu
    tu ai inteles ceva din ce a scris asta aici?

    RăspundețiȘtergere
  3. anonim ti-ai spus parerea, anonim ramai. sa nu crezi ca o sa te bage cineva in seama.

    RăspundețiȘtergere
  4. @gogu
    Vezi? Ce-ti spuneam eu? Ramai un superficial.

    RăspundețiȘtergere
  5. Mie imi place ce a scris aici, si @anonim, sa nu te iei si de mine, eu recunosc inca de la inceput ca nu am inteles prea multe.

    RăspundețiȘtergere
  6. mie imi place ce a scris. frumos:)...unele lucruri nu sunt scrise neaparat pt a le intelege

    RăspundețiȘtergere