Dincolo de vointa

A fost un gand ce mi-a fulgerat sufletul. Era o ea, si un el ce nu eram eu ... sau cel putin nu m-am recunoscut.
Era intuneric, dar mirosea a lumina si cu siguranta ceata ... caci ii simteam umezeala patrunzandu-mi hainele, racorindu-mi pielea.
Caldura infernala, si ea zambea catre el. As putea sa ii zambesc si eu, dar cu siguranta nu m-ar intelege. Un efort ce nu pot sa il fac, pentru ca stiu ca ar fi in zadar. Atata energie acumulata, intr-un timp atat de indelungat ... si totusi spaima irosirii acesteia intr-un gest ce nu isi gaseste intelesul, cel putin pentru mine.
I-am facut cu mana, am chemat-o spre mine ... dar ea s-a dus spre el. I-am soptit adevarul, iar ea a continuat sa zambeasca. Nu ma vedea, si clar nu ma auzea. Dar eu mi-am facut datoria, m-am simtit implinit. Poate ca intr-un final, chiar daca nu ma aude, o sa ma simta ... o sa imi simta cuvintele.
O imagine albastra, atat ii puteam sugera, dar in continuare ma simt depasit de situaite. Ea e cu el, si acum eu sunt el, dar nu vreau sa fiu cu ea. Am pierdut-o in albastru, am lasat-o sa devina un punct ce defineste eternul din jurul meu. Vroiam sa o uit, caci mi-a zambit cand nu eram eu. Dar albastrul e langa mine, si dincolo de propria-mi vointa, ea va ramane.